Când am devenit străini?

Când am devenit străini
De dragostea ce ne lega?
Când s-a stins acel foc sfânt
Ce în inimi ne ardea?

Răceala crește zi de zi,
Tot mai adânc pătrunde-n noi;
Ne strângem iar în aceeași casă,
Dar parcă suntem tot mai goi.

Când am lăsat ca nepăsarea
Să urce până la altar?
Și n-am văzut că, încet-încet,
Se stinge sfântul nostru jar.

Când am ajuns să ne privim
Mai mult cu ochi de judecată,
Decât cu dragostea lui Hristos,
Ce ne unea odinioară?

Și tot mai rar vedem genunchii
Plecați cu lacrimi înainte;
Ne mulțumim cu multe vorbe,
Dar prea puțin cu fapte sfinte.

Când am schimbat părtășia
Pe ziduri reci și dezbinări?
Când n-am mai plâns pentru pierduți,
Ci doar pentru ale noastre stări?

Când am uitat că fără Domnul
Nu suntem decât praf și lut?
Și-am început să căutăm
Aplauze în loc de Duh?

Când am lăsat ca adevărul
Să fie pus după dorinți?
Iar sfințenia s-o schimbăm
Pe vorbe dulci și făgăduinți?

Când am ajuns atât de reci,
Încât nu ne mai doare răul?
Și nu mai plângem înaintea Lui
Văzând cum se îndepărtează harul?

O, Doamne, cercetează-ne,
Cât încă ușa nu s-a-nchis!
Trezește iar întreaga Biserică,
Din somnul care ne-a cuprins.

Întoarce-ne la dragostea dintâi,
La rugăciunea cu suspin,
La părtășia cea curată
Și la umblarea în lumină.

Să nu rămânem doar cu numele
Că suntem ai lui Dumnezeu,
Ci viața noastră să arate
Că Te urmăm mereu, mereu.

Iar când vei coborî în slavă,
Să nu ne afli nepăsători,
Ci veghetori, cu candele aprinse,
Așteptându-Te cu dor.